La începutul pandemiei am început o serie de ilustrații sub tema „she is…”. În fiecare ilustrație am încercat să transmit un sentiment din perioada respectivă.
Totul a pornit de la o formă de a alunga sentimentul de anxietate ce mi-l oferea sunetul megafonului de la mașina ce dădea ture prin cartier spunându-ne să stam în casă, faptul că nu mai puteam ieși din casă fără un motiv bine întemeiat scris pe o declarație sau că mi-era dor de a sta la un pahar cu vin alături de fetele mele.
„Ești singura creață pe care o știu.” și așa știam că mă recunoști într-o zi de sâmbătă într-un Expirat cu mult haos. Asta ai ajuns să mi-o spui după vreo șase luni de zâmbete furate pe o terasă foarte aglomerată sau ochiade secrete.
Treaba asta nu a început deloc clișeic. Nu ne-au făcut cunoștință niște prieteni. Nu am ieșit la cafele. Nu am stat la telefon până când unul dintre noi adormea. Nu am ieșit la dans. Nu ne-am cunoscut prietenii sau familiile.
Treaba asta a început cu timiditate, frică și panică. Dar treaba asta a început mai ales datorită ție! Pentru că după un început prost ai propus tu să o luăm de la capăt. Și bine ai făcut! Că bine a fost.
Treaba asta are treabă cu chimia și (probabil) cosmologia. Căci a fost chimie din prima clipă și deloc stângăcie. Căci a fost o conexiune de gând la gând. Căci au fost priviri care au comunicat mai mult decât orice cuvânt scris sau spus. Căci au fost îmbrățișări infinite. Căci a fost piele pe piele și mâna mea în mâna ta.
Și a fost bine că a fost ce trebuie.
A fost tratament pentru suflet fără a-l implica. Niște ore bune de tratament chimic.
Ca orice tratament ajunge să se și încheie. Treaba asta a primit parafa plăcerii și a zâmbetelor din colțul gurii. Un bilet de externare fără alte recomandări. Fără continuarea tratamentului… că a fost ce și cât trebuie. Am încheiat tratamentul într-o zi foarte friguroasă de octombrie. Era atât de frig afară, dar tot ne-am încăpățânat să ieșim la o țigară. Și mi-am aprins țigara tremurând de frig și te-am privit în ochi: „treaba asta e cea mai faină chestie din 2018.” Și cel mai fain lucru e că doar noi știm care-i treaba. Noi, dragul meu, am fost cel mai fain lucru din 2018.
Fucking A!
PS: treaba asta are și un soundtrack
[Acesta este un fragment din cartea la care scriu, astfel că orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare].
Și cu ocazia asta încep o serie de articole în care îmbin conținutul cu arta. Avalanșa de gânduri din bula mea și arta din caietul meu de schițe.
Pornind de la o melodie a celor de la Cred că Sunt Extraterestru, am ales să Văd Lumea Cum Vreau Eu Să Fie.
Cu bunătate
Cu energii faine
Cu gânduri pure
Cu iubire
Cum o spunea și domnul Stănescu „Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemiile noastre, urile și adversitățile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa niște sentimente. Mai puțin de ură, întrucâteva de patemi dar… de dragoste mai ales.”
Și atunci, de ce să nu lăsăm bunătatea? Să facem din lumea asta un loc mai bun – pentru noi, dar mai ales pentru urmașii noștri. Și pentru comoara noastră.
Uităm adesea să fim buni, cu atât mai mult când cineva ne greștește, voit sau mai puțin voit. Consider că e de datoria noastră să nu îi răspundem cu aceeași monedă, ci din contră.
Și am să tot sper că lumea asta devine așa cum vreau eu să fie.
Și soundtrack de vibe fain:
…şi o să fac lucruri cu adevărat grozave! Cel puţin aşa îmi place să cred.
Când eram mică, îl rugam pe fratele meu să mă ajute cu desenele pentru Bio sau Geogra. Eram un anti-talent fantastic. Undeva prin clasa a-10a s-a produs o extorsiune genetică şi mi s-a cârlionţat părul şi brusc am început să am o înclinaţie către artă şi toate cele ale ei. Ulterior, mi-am alimentat acest “asset” mergând la Cercul de Artă al liceului meu, unde am început să capăt şi skill-uri.
În timpul facultăţii mă mai ocupam şi de grafică, fiind în AIESEC. Iar la primul meu job, învăţasem să-mi fac singură bannerele pentru campaniile Google şi postările din Social Media. Mno… şi de la treaba asta, până la primele acuarele cumpărate a fost un mic pas. Îmi primii ani mă jucam cu acrilice, ulterior renunţând la culori.
Totul a început de la acest graffiti văzut undeva pe tumblr. Şi apoi replicat şi înrămat.
Şi de la “Soldăţica” – cum îi spun eu… am început, timid, cu nişte pene geometrice şi în alb-negru. Apoi am început să folosesc compasul, umpleam tot cercul cu negru şi veneam cu markerul alb deasupra. Contrastul respectiv m-a făcut să rămân la alb-negru.
Nu sunt genul ăla… care are totul în minte. Primele ilustraţii sunt inspirate de pe Tumblr şi Pinterest, erau mai mult exerciţii. Eu le zic “ilustraţii de luat acasă”. Ulterior, am început să combin ce ştiam deja să fac. Iar dacă ilustraţiile sunt cerinţe sau cadouri, sunt fie din bula mea creativă, fie după brieful “clientului”.
Sunt fată de la munte, chiar de la poalele Măgurii Codlei. Am trăit 23 de ani înconjurată de munţi şi m-am bucurat să îi şi explorez pe câţiva dintre ei. Deci, muntele rămâne prima mea dragoste. Într-o adolescenţă târzie am descoperit şi marea. Şi m-am îndrăgostit şi de ea. Şi aşa au ajuns să fie în ilustraţiile mele, de cele mai multe ori, împreună.
Au pornit de la ideea nopţii. Şi de la contrastul mişto creat între alb şi negru. Când vin cu puncte subtile de alb peste o mare de negru mi se pare complet. Şi apoi… fiecare suntem cosmos.
Ador combo-ul dintre munte şi mare. Pentru mine sunt precum atriile şi ventriculele. Ei… şi combinate cu formele geometrice (cred că treaba asta e doar o fază.) mi se pare că reuşesc să redau cât mai bine ceea ce am în minte.
Mai greu cu chipurile umane.
În rest… munţi, mare, ocean, palmieri, cactuşi, valuri, univers, lacuri, deşert, stele, soare, lună… şi mai nou melci. Vedem ce mai urmează.
