Am primit-o de la draga mea Bianca. O carte dăruită din inimă, pentru inimă.

Am citit-o într-un concediu medical care m-a ținut mai mult în pat și pe canapea. Așa că am preferat să alternez scrisul cu cititul, odihna cu relaxatul.

L-am descoperit pe Yalom, cumva, din greșeală. Am văzut Minciuni pe Canapea  pe biroul unei colege și am întrebat-o ce și cum. Cartea a devenit cadou și tratament pentru suflet în vara lui 2017, când am traversat o perioadă mai puțin faină.

Recunosc, pe mine m-a păcălit titlul cărții. Mă așteptam la o carte de tipul „self-help” și cu „how-to-uri”. Însă, este o combinație de carte de dezvoltare personală, self-help, biografie. E o înșiruire de povești și experiențe ale lui Matt Haig, „Câteva Motive să Iubești Viața” este o combinație de multe. O combinație reușită.

Bucuria (re)descoperirii acestei minunății e precum aceea când eram copil și găseam ceva dulciuri ascunse bine. Am primit-o acum câțiva ani și am pus-o bine. Dar după cum bine știu… unele cărți sunt făcute să fie citite când trebuie, așa cum unele cărți nu se leagă nicicum.

După un început de an tumultos la nivel personal, am ales să-mi iau 2 săptămâni de concediu de odihnă. Luasem la pas orașul natal și m-am oprit în dreptul librăriei din centru. Librăria aceea în care puteam să mă holbez zeci de minute, cu ochi mari de copil curios, acum vreo 20 și ceva de ani.

Pe Andrei îl știu de prin 2016, când am lucrat împreună la Universum. I-am urmărit postările de pe Facebook și m-am bucurat când am auzit că avea să scrie o carte despre experiența lui. Și m-am bucurat și mai tare când a venit în Brașov, la FAIL’D, când am mai stat de vorbă și am putut să cumpăr chiar de la el un exemplar din cartea 07:07.

Este prima mea interacțiune cu Zîna Mănescu și mi-a plăcut.

Citită în tren, în timp ce veneam de la București, citită pe canapeaua din birou și citită la cafea, în duminicile cu liniște.

Cele 3 ore petrecute în trenul București-Brașov, deobicei, le aloc cititului. Și iată-mă cum am plecat spre Brașov pentru că urma ziua mamei mele. Îmi comandasem de curând 2 cărți de pe elefant, iar pe una dintre ele am luat-o cu mine. Interior Zero de Lavinia Braniște.

Îmi place să citesc conținut pur românesc. Așadar, Interior Zero am savurat-o din 3 deschideri – imediat ce am ajuns acasă cu pachețelul făcut frumos de cei de la elefant, însă în mare parte în călătoria către Brașov și am lăsat ultimele două capitole pentru cafeaua dintr-o duminică dimineață de pe canapeaua din garsoniera de la Brașov.

De la ziua mamei mele și până la mutatul înapoi în Brașov, s-a întâmplat viața cu ale ei suișuri și coborâșuri. Nu mi s-a părut deloc întâmplător că povestea Cristinei – personajul principal al cărții – a avut destul de multe elemente comune cu povestea mea în București.

„Pe stradă sunt claxoane și noxe, în magazine a început disperarea, lumea cumpără tot. Nu-ndrăznesc să-mi mai doresc zăpadă. Pe canalul de la Biblioteca Națională, rațele plutesc absente pe apa negricioasă, printre clăbucii ca niște scuipați mari. Am sentimente amestecate față de orașul București. Mi-e imposibil să-mi dau seama unde în altă parte aș putea să fiu.”

Cristina, o fată mutată-n București, care are un job obositor și plictisitor, un salariu mediocru și este prinsă într-o relație la distanță. Și multă nehotărâre, nemulțumire. Cu o mamă plecată în Spania la muncă. Cu un haos bucureștean, Controlul nostru de toate zilele și o prietenă bună alături de care împarte experiențe și povești de a doua zi. Cristina, cea care își caută locul și nu-l găsește nicăieri.

Relația Cristinei cu mama ei m-a mișcat și la final am vărsat și o lacrimă.

„Abia aştept Crăciunul, să vină mama acasă. Uneori, când dormim amândouă în camera noastră de la Brăila, am impresia că nu mai respiră şi atunci îmi ţin şi eu respiraţia ca să fie linişte completă şi să pot auzi. Şi asta e iubirea, e liniştea asta în care-ţi ţii respiraţia, uşor îngrozit, ca să auzi dacă îngerul tău păzitor mai e acolo.”

„Ea este îngerul meu păzitor, ce faci când îngerul păzitor îmbătrânește?”

Îndrăznesc să spun că Interior zero este despre această generație ușor confuză și învăluită adesea în frică. Ăștia care am crezut că am întâlnit iubirea la o masă din Control. Am fost la Electric pentru a ne da reset sau am petrecut o zi de sâmbătă la un festival stradal, alături de prietena cea mai bună.

„- Fii serioasă, îmi face plăcere să te bag în Control.
La terasă ard făcliile în sobele electrice, în jurul lor stau ciorchine oameni cu haine frumoase și sufletul varză, în acest ocean de deznădejde care este Controlul vieții noastre.”

Și același lucru l-am făcut și eu înainte să mă apuc să scriu despre Lavinia Braniște și al ei Interior Zero:

Pe lista de cărți de citit de anul acesta am pus și „Prietena mea genială” de Elena Ferrante. Am tot văzut și auzit pe la prieteni că e faină, că merită citită și că te ține prins. Așadar, am făcut rost de ea și m-am pus pe citit.

Ei bine… am dat peste povestea a două prietene – Elena și Lila, într-un Napoli al anilor 50.  Pentru mine, contrastul dintre descrierea orașului deprimant cu sărăcie și violențe și felul în care se termină cartea, cu povestea fiecăreia dintre ele, m-a captivat. A fost cât pe ce să renunț la ea, pe la jumătate, însă mi-au spus prietenii că de acolo devine interesantă. Și zău ca așa a fost!

Pe scurt, Lila alege să-și croiască drumul în viață și să-și depășească condiția prin căsătorie – un soț cu bani, copil și bună-stare, iar Elena alege calea studiului. Care este cea mai bună alegere ne spune finalul cărții (bineînțeles). Dădeam pagină cu pagină și vedeam un film pe repede înainte al adolescenței mele și a găștii mele – timiditate, frământări, alegeri, acnee, conflicte cu părinții, rezistența la schimbare sau conflicte neîncheiate nici peste ani de zile.

Fiecare dintre noi are o poveste a găștii alături de care a crescut, fie în fața blocului sau pe străzile cartierului, fie pe ulițele de la țară. Pe ici, pe colo ajungi să regăsești frânturi și din povestea ta sau să empatizezi (mai mult sau mai puțin) cu personajele poveștii.

Las mai jos citate care mi-au atras atenția în timp ce o citeam și le-am marcat cu un sticky note:

“- Când ne facem mari, vreau să mă căsătoresc cu tine.”

“Avea o copertă desenată cu pasteluri, îmi amintesc titlu La fata blu* şi cât era de captivantă, câte cuvinte dificile conţinea.
*zâna albastră

“şi totuşi nu reuşesc şă-mi amintesc nici măcar o ocazie în care mă întreb pe mine însămi, să-l întreb pe tata, pe învăţătoare: unde se duc maşinile, camioanee, trenurile, în ce oraş, în ce lume?”

“Pe 31 decembrie 1958, Lila a avut primul episod de tăiere a marginilor. Expresia nu e a mea, a folosit-o întotdeauna ea, forţând semnificaţia obişnuită a cuvintelor. Spunea că în acele momente se dizolvau pe neaşteptate marginile persoanelor şi ale lucrurilor. ”

“- Dacă nu există iubire, devine aridă nu doar viaţa oamenilor, ci şi a oraşelor.”

“- Ce înseamnă pentru tine un oraş fără iubiri?
– Un popor lipsit de fericire
– Dă-mi un exemplu.
M-am gândit la discuţiile pe care le avusesem cu Lila şi Pasquale toată luna septembrie şi le-am simţit dintr-odată ca pe o adevărată şcoală, mai adevărată decât cea pe care o făceam în fiecare zi
– Italia sub fascism, Germania sub nazism, noi toţi, fiinţele umane din ziua de astăzi.”