De Ce M-am Apucat Să Scriu o Carte?

Nu prea am spus-o până acum ceva vreme, dar… m-am apucat să scriu o carte.

Așa, și?
Și e mișto pentru că mă folosesc de ceva ce am crezut pentru foarte mult timp că e un demon neastâmpărat care-mi provoacă stări de anxietate. Sunt un introvert și un observator. Iar când acestea două s-au aliat și am adăugat și un strop de creativitate, au ieșit câteva pagini din cartea respectivă, în stare pură și probabil cu ceva typo-uri.

De ce?
Așa cum spuneam… pentru că sunt un bun observator și din când în când mă las în jocul imaginației mele. Încă de la 19 ani am început să călătoresc zilnic spre Brașov.
Locuind în Codlea, un orășel mai micuț de lângă Brașov, dar făcând facultatea în Brașov am fost nevoită să merg aproape zilnic cu un maxi taxi – noi îi spunem Dubă :). În cei 3 ani petrecuți în dubă, am putut observa comportamente, stări, povești ale unor oameni pe care nu îi cunosc. La acestea s-au adăugat poveștile din autobuzul 5 care mă ducea prin locurile cele mai frecventate de mine, din Brașov.

După ce am absolvit facultatea (aww… yeah!) m-am mutat în București, iar odată cu mutatul aici am ajuns să călătoresc, cam de două ori pe lună, cu trenul pe ruta București-Brașov. Mai mulți oameni, mai multe caractere, mai multe stări, mai multe povești. Așadar, poveștile acestea sunt peste tot: în metrou, în autobuz, în sala de așteptare, pe holuri, la cozi, pe terase, prin parcuri, în balcoanele din blocul de vis-a-vis, în lift, la mine în sufragerie, în baia acelui club…

Despre ce scriu?
Despre oameni. Așa cum îi văd eu. Cu poveștile din spatele ridurilor, cu durerea ascunsă în zâmbetul fals, cu superficialitatea pe care o folosesc în a câștiga o cearta la telefon, cu timiditatea ascunsă în joaca cu inelul de pe mâna dreaptă, cu fâstâcirea de la primul date. Da, despre oameni scriu.

Bine, bine… dar de ce nu poate rămâne pe un blog? Pentru sentimentul ăla fain pe care îl ai când deschizi o carte nouă și miroase a cerneală proaspătă și pentru toate dățile în care poate stai pe plajă în Vamă și citești sau poate ești în avion și fugi într-o scurtă vacanță sau poate ești în tren și mergi acasă și ridici o clipă privirea din carte și vezi oameni în compartiment cu tine și gândești care ar fi povestea lor.

Și apoi… am observat niște oameni super mișto ieșind singură. Prima oară când mi-am făcut curaj să ies singură, a fost în vara lui 2017. Eram în concediu acasă la Brașov. Auzisem de o cafenea mișto și lumea îi lăuda limonada. Fiind iulie, era destul de cald, iar o zi ca asta mergea mână în mână cu acea limonadă. Pășind timid în cafenea, mi-am ales o masă mai centrală și mi-am spus „ok, let’s do this!” încercând să-mi dau seama de ce există această părere generală cum că ar fi awkward să ieși singură. Este defapt, super sănătos. Și uite așa cafeneaua avea niște oameni mișto, o limonadă și mai mișto iar eu aveam o agendă pe care nu mi-a fost frică să o folosesc.

Care este povestea ultimei persoane necunoscute pe care ai văzut-o?